Iubirea nu se îngrijește de vreme și are totdeauna putere. Unii cred că Domnul a suferit pentru oameni din iubire, dar cum nu găsesc această iubire în sufletul lor, aceasta li se pare că ar fi o poveste de demult.
Dar când sufletul cunoaște iubirea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, atunci el simte lămurit că Domnul e pentru noi un Tată, cel mai apropiat, cel mai bun și mai drag, și că nu e fericire mai mare decât să iubești pe Dumnezeu din tot cugetul, din toată inima și din tot sufletul, așa cum a poruncit Domnul, și pe aproapele tău ca pe tine însuți [Mt 22, 37-39]. Și când această iubire este în suflet, atunci toate bucură sufletul, dar când o pierde, omul nu-și mai găsește odihna, se tulbură și se supără pe ceilalți atunci când este supărat de ei și nu înțelege că el însuși este vinovat: a pierdut iubirea lui Dumnezeu și a osândit sau urât pe fratele lui.
Harul vine de la iubirea pentru fratele și se păstrează prin iubirea pentru fratele; dar dacă nu iubim pe fratele, harul lui Dumnezeu nu vine în suflet.
Dacă oamenii ar păzi poruncile lui Hristos, ar fi raiul pe pământ și cu puțină osteneală toți ar avea îndeajuns tot ce le e de neapărată trebuință, și Duhul lui Dumnezeu ar fi viu în sufletele oamenilor, fiindcă El însuși caută sufletul omului și vrea să vieze în noi; dar dacă nu se sălășluiește în noi, aceasta e numai din pricina mândriei minții noastre.