Cât de mult ne iubește Domnul noi nu putem pricepe. Vedem crucea, știm că a fost răstignit pentru noi și că a murit în chinuri și, cu toate acestea, prin sine însuși sufletul nu poate înțelege această iubire; ea nu este cunoscută decât prin Duhul Sfânt.
Harul Duhului Sfânt e atât de dulce și mila Domnului e atât de mare, că e cu neputință să fie descrise, dar sufletul e atras nesăturat spre El, căci este aprins de iubirea Domnului, cu totul înghițit de Dumnezeu și are în El mare odihnă, și atunci uită cu desăvârșire lumea. Dar Domnul Cel Milostiv nu dă întotdeauna sufletului așa; uneori îi dă iubire pentru întreaga lume și atunci sufletul plânge pentru întreaga lume și îl roagă pe Stăpânul Cel Bun și Milostiv să reverse harul Său peste orice suflet și să-l miluiască cu milostivirea Sa.
Ce-ți voi da în schimb Ție, Doamne, pentru atât de multa milă revărsată asupra sufletului meu? Dă-mi, rogu-Te, să-mi văd fărădelegile mele și să plâng totdeauna înaintea Ta, pentru că Tu iubești sufletele smerite și le dai harul Sfântului Duh! Dumnezeule Milostive, iartă-mă! Tu vezi cum este atras sufletul meu spre Tine, Ziditorul meu. Tu ai rănit sufletul meu cu iubirea Ta și el însetează după Tine, atunci și fără sfârșit tânjește și nesăturat năzuiește el spre Tine ziua și noaptea și nu mai vrea să vadă lumea aceasta, deși o iubesc, pentru că mai presus decât toate Îl iubesc pe Ziditorul, și sufletul meu te dorește pe Tine.
O, Ziditorul meu, deși eu, neînsemnata Ta făptură, Te-am întristat atât de mult, Tu nu Ți-ai adus aminte de păcatele mele.
(Sfântul Cuvios Siluan Atonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei)