Judecând după Scriptură şi după caracterul oamenilor din vremurile noastre, trăim vremurile de pe urmă şi, cu toate acestea, trebuie să păstrăm pacea sufletului, fără de care nu este mântuire, cum a spus un mare rugător al pământului rusesc: Cuviosul Serafim din Sarov. În timpul vieţii Cuviosului Serafim, Domnul a păzit Rusia pentru rugăciunile lui. (p. 95)
Cuviosul Serafim din Sarov avea douăzeci și șapte de ani când a văzut pe Domnul; și sufletul său l-a îndrăgit într-atât pe Dumnezeu, că s-a schimbat cu totul de la dulceața Duhului Sfânt; mai târziu, înțelegând că acest har nu mai era cu el, s-a dus în pustie și a stat vreme de trei ani pe o stâncă rugându-se: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (p. 113)
Sufletul smerit care poartă în sine din belșug harul Sfântului Duh și-l păzește pe el, are la o vedenie dumnezeiască multă putere ca să o suporte, dar pe cel ce are puțin har, o vedenie îl face să cadă cu fața la pământ, pentru că în el e puțină puterea harului. (...) Serafim de Sarov a avut mult har al Duhului Sfânt și stătea în picioare când i s-a arătat Maica Domnului, dar slujitorul său a căzut cu fața la pământ, pentru că avea puțin har. (p. 219)
Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001